Subtilități manipulative dintr-un trecut încă prezent

Sau distorsiuni mediatice, partea a I-a

Transcriu aici un fragment de descriere a spațiului înconjurător din perspectiva locului unde s-a întâmplat să mă aflu acum mai mult de treizeci de ani, într-o vreme când comunicarea printr-o scrisoare încă dura câteva zile, iar compunerea unui text de 2-3 pagini scris cât mai compact putea cere un efort considerabil.

Chiar dacă astăzi nu mă mai aflu în același loc, mare parte din gândurile mele exprimate atunci îmi apar acum ca fiind încă ciudat de actuale în raport cu evenimentele globale, acesta fiind și motivul pentru care public acest text aici.

În privința scrisului efectiv, la acea vreme făcusem totuși un mic pas înainte: aveam deja la dispoziție calculatorul propriu și imprimanta matricială folosită pentru listingurile mele de cod, astfel încât atunci am scăpat de scrisul de mână al scrisorii, iar acum a fost mai simplu să transcriu textul acesteia de pe floppy discul original cu textul încă intact :)

Notă: în principiu, textul reprodus aici este neschimbat în raport cu textul original al scrisorii, cu excepția faptului că la vremea lui l-am scris fără diacritice, tehnologia de atunci fiind drastic limitată la doar câteva limbi „vestice”. Astfel, adăugarea diacriticelor și utilizarea ghilimelelor corecte în raport cu limba română reprezintă practic singura diferență. A, plus anonimizarea unui nume și omiterea a vreo trei scurte paragrafe pur personale.

(16.02.’94 Isernia, Italia)

...

Scriu asta într‑un moment de inspirație, altfel trece momentu’ și cine știe când mai am chef.

Îmi aduc aminte ce spunea M... cum că americanii (poporu’) sunt dresați. Nu pot face o comparație obiectivă cu alte lumi; dar și aici situația e trist de asemănătoare. Eu m‑am prins de asta de‑abia după ce am fost păcălit la rândul meu împreună cu mulțimea, într‑o chestie minoră.

Prin primăvara anului trecut a apărut o reclamă la televizor, adresată copiilor. Era ceva cu niște păpuși‑dinozauri, în legătură directă cu filmul lui Spielberg. Însă mesajul conținea o afirmație de genul „copiii din toată lumea au aruncat cât colo pe Turtles‑Ninja și au epuizat deja toate modelele Jurasicului”. Când am auzit asta am zis că ia uite ce chestie, cât de repede au auzit copiii de personajele astea și cât de repede pot fi schimbate gusturile copiilor. De‑abia după câteva luni mi‑am dat seama că, de fapt, până la reclamă nimeni nu mai auzise de Jurasic Park ! Cel puțin nu la scară largă și în niciun caz copiii în mod deosebit. Însă ei au fost păcaliți ca și mine, au dat buzna la părinții lor cerând să aibă și ei ceea ce părea evident că au toți ceilalți. Mai ales că formularea nu era „copii, ia uite ce jucării frumoase”, ci „he, he, ia uite ce au ceilalți”. Diabolic ! După asta am fost mai atent așa în general și am ajuns la concluzia că nu mai știu ce e impus și ce e firesc !

În ultima vreme au devenit de nesuportat mesajele umanitare cu privire la soarta copiilor din Bosnia care suferă din cauza tuturor guvernelor, prin lipsă de interes / capacitate de a opri „acest război absurd”. Și că se moare și că noi privim indiferenți, copiii suferă, sunt terorizați, iar noi indiferenți, ... (bleah). N‑am auzit pe nimeni să spună și că principalii vinovați care întrețin starea asta sunt chiar cei care se bat ! Zilele trecute trei nefericiți reporteri de la RAI TRE au murit acolo în timp ce își făceau meseria. Timp de câteva zile au uitat de „copiii din Bosnia” și toate blestemele au căzut pe capul guvernelor care nu fac nimic pentru a împiedica... A devenit atât de exasperant încât sunt sigur că e o mișcare de a atrage poporu’ într‑o cursă pentru a avea un acord tacit din partea lui în cazul vreunei intervenții oarecare sau a unei complicații internaționale a conflictului. Cu atât mai mult cu cât până la ultimatum: „... iată drama acestor femei care cară apa de nu‑știu‑unde...”; „... drama acestui bătrân care n‑a mai avut căldură și curent în casă de nu‑știu‑când...”; „... ...”. Băga‑mi‑aș piciorele în drama lor, nu spune nimeni că din cauza lu’ fi‑su care nu acceptă să se înțeleagă cu vecinu’ nu are el curent. Iar de când cu ultimatumul au dispărut subit atât „copiii din Bosnia” cât și bătrânii care nu au curent / apă / căldură. Însă nu prea îmi dau seama cine conduce aceasta propagandă. Sunt totuși 6 programe principale de televiziune din care 3 sunt private (foste Berlusconi) și se cam mușcă între ei tot timpul (așa în mare tabăra privată cu cea de stat). Cu toate astea pe toate programele se plânge în același cor când vine vorba de Bosnia. E greu de crezut că există un coordonator unic în privința știrilor. Deși parcă poți să știi... În plus, nu îmi dau seama dacă poporu’ mai ascultă toate lamentările astea sau face ca mine și comută pe alt program. S‑ar putea ca rolul „copiilor din Bosnia” să se fi încheiat. S‑a arătat poporului că vina o poartă guvernele care nu fac nimic pentru... Concluzia ? Să facem ceva. Să‑i bombardăm ! (sau invers: ca să‑i putem bombarda, a trebuit mai întâi să demonstrăm publicului necesitatea...)

Și nu știu de ce, dar am tot timpul senzația că nu‑știu‑ce masacru de acum 1-2 săptămâni de la o piață agroalimentară din Sarajevo (parcă) a fost provocat de niște „teroriști” pentru a oferi un pretext valabil ultimatumului. Sârbii susțin sus și tare că nu au niciun amestec și n‑ar fi exclus să aibă dreptate. Da’ cine îi crede ? Ideea că ar putea fi așa îmi cam zbârlește păru’.

Cel mai periculos pentru occident (dar nu numai) mi se pare naivitatea lor. Într‑o zi i‑am spus unuia de aici că cel mai rău pentru noi e că suntem lângă ruși. Ăla a zis că ce probleme îmi fac eu, pentru că comunismul s‑a terminat și nu mai e niciun pericol grav. Săracu’... I‑am spus că e posibil să se scoale dimineața sub țeava unui tanc roșu, da’ m‑a privit blând. Dacă ar fi numai aici la țară încă ar fi bine, dar la nivel internațional ăștia par de‑a dreptul convinși că un război ca ăsta al fostei Iugoslavii se poate termina prin hotărârile a doi‑trei birocrați de la nu‑știu‑ce consiliu care au văzut războaie doar la televizor și care se fac că uită de ruși.

Într‑un anumit sens eu stau oarecum liniștit, având în vedere ca Italia pare a nu fi printre cele mai radicale țări, cei mai duri în sensul ăsta sunt francezii și englezii – nu mai vorbesc de americani care își bagă coada peste tot. Am văzut un documentar incredibil despre noile tehnici militare din care rezulta că războiul din Golf a avut drept scop testarea capacității militare a americanilor ! După părerea mea (poate mă înșel), dacă va fi ceva conflict cu implicații peste granițele zonei calde, vina principală o vor avea americanii prin instigare și nemții prin favorizare; ceilalți mai puțin.

Despre politica lor internă sunt multe lucruri interesante de observat, însă mi s‑a făcut lehamite de astea, pentru ca toată ziua la televizor se vorbește de așa ceva. Televiziunea lor nu prea e televiziune, e un fel de radiodifuziune cu imaginea celui care vorbește; și e incredibil cât de mult pot ăștia să vorbească. Până și reclamele lor autohtone, dacă nu spune unu’ ceea ce vezi și singur, nu e bună reclama. „Astăzi vom vorbi despre...” – așa încep o grămadă de emisiuni care țin cu orele. Părerea lu’ unu că așa ar fi fost mai bine; părerea lu altu’ că în niciun caz nu ar fi trebuit făcut așa; părerea altuia cum că părerea primilor doi nu e corectă; și părerea publicului la părerile celor trei. E minunat !

Ce mi se pare paradoxal e că la noi partea vizibilă a disputelor violente între diferitele grupări politice se face / s‑a făcut în stradă, între susținători; la bufetul parlamentului, chiar dacă în afară de sandwich‑uri se mănâncă și între ei, atmosfera aparentă e amicală. Ăștia aici – liderii vreau să spun – se sfâșie între ei pe față cu o ură de neînchipuit, însă pe stradă opiniile diferite sunt așa, simple opinii. Diferență de civilizație ? Habar n‑am. Una peste alta, nebunia de acum de la ei cu politica internă (în martie sunt alegeri generale) îndepărtează puțin problema războiului din vecini – atât ca interes din partea publicului, cât și ca pondere de știri la jurnale.

Am citit de curând 3 cărți din seria Fundației a lu’ Asimov. În afară de caracterul genial al ideilor în general, nu pot totuși să nu remarc două aspecte care nu prea mi‑au plăcut. În primul rând că ideea generală e salvarea valorilor umane și a umanității în general. Hmmm... Mare șmecherie și valorile umane; ele sunt valori doar pentru om. Dacă o ființă sau un obiect cu capacitate proprie de „gândire” de pe alte lumi cade din greșeală în muzeul unde stă Mona Lisa, nu cred că va deosebi un geam de un tablou, s‑ar putea să nu remarce că zidul e zid și că suprafața lui e întreruptă de ceva. Adică ce înseamnă umanitatea din punctul de vedere al universului ? Înclin să cred că nimic. Iar în al doilea rând, trece mult prea ușor peste moartea unui individ, ideea e că un individ în particular nu înseamnă nimic și că doar masele mari de oameni reprezintă o valoare (un fel de statistică matematică). Plus chestii de genul a fost un război între nu‑știu‑care grup de planete, una s‑a dezintegrat, pe alta au murit o jumătate din locuitorii ei (o nimica toată, doar câteva milioane), flota nu‑știu‑cărui rege a fost nimicită în întregime și tot așa. Iar toate astea prevestind un viitor luminos al omenirii, cu un punct de răscruce care prevede acest viitor peste 1000 sau 30000 de ani. Drăguț din partea lui ! Prietenul meu ăla cu scrisoarea (care face și yoga și are o concepție destul de nepractică despre sensul binelui în general, are un suflet bun într‑un mod exagerat) remarca odată cu tristețe că oamenii sunt culturalizați cu filme gen Rambo, în care actorul principal, pentru atingerea unui scop evident bun în sens creștin, omoară aproape toate personajele care s‑au perindat prin film.

...

Și cam atât. Azi a nins și pe‑afară arată minunat. Mâine însă se va topi tot (e un fel de +0 grade) și va trebui să ascult jurnalele cu „un strat gros de zăpadă a creat mari dificultăți în toate regiunile peninsulei” și se vor arăta imagini din diverse orașe ale Italiei unde zăpada are 2-3 centimetri.

Pa !