Câteva ceva pe repede înainte

Prea scurte pentru a fi puse în pagini separate:

• Chestia cu mișcarea MAGA (la ăia) recunoaște intrinsec – și, practic, explicit – faptul că, azi, ei nu mai sunt „great” așa cum au fost cândva. Imboldul acelei lozinci este un fel de OK, nașpa, dar măcar hai acum să „great” din nou. Și mișcarea aia încearcă și tot încearcă...

Nu că ar fi singurii. La noi, imnul național zice cu fiecare ocazie că „deșteaptă-te române”. Se recunoaște astfel intrinsec – și, practic, explicit – faptul că, azi, românu’ de fapt doarme. Imboldul acelui text este un fel de OK, nașpa, dar măcar hai acum să se trezească. Și imnul ăla încearcă și tot încearcă...

• Ghicitoare: de la ce provine sunetul acesta sublim din prim-plan ?

Răspuns: de la articulația din zona unuia dintre burdufurile intermediare al unui tramvai „Imperio”, practic nou-nouț raportat la perioada lui rezonabilă de utilizare efectivă.

Înregistrarea este făcută în interior, la un moment oarecare în intervalul călătoriei dintre vreo trei stații. Mă încearcă o bănuială că încă nu există pe piață nicio pereche de căști audio care să fie în stare să izoleze perfect scârțâiala aia de indiferent ce s-ar asculta în respectivele căști.

• De multe ori îmi revine o curiozitate: cu ce își tăiau unghiile prinții și prințesele în secolele demult trecute și uitate ? Nemaivorbind de ne-prinții și ne-prințesele, adică omu’ de rând, cei amărâți. Sau – și le tăiau ?

Zic asta pentru că de obicei toate uneltele dezgropate de arheologi (ne) prezintă pe post de obiecte casnice niște fiare imense, ruginite și greu identificabile, bune mai degrabă fie pentru tortură, fie – dacă sunt ținute o vreme pe un jar bine încins – pentru marcat vitele unui fermier.

Chiar așa, cu ce își tăiau ăia sau alea unghiile ?

• Într-o discuție recentă purtată cu un amic pe marginea unor caricaturi, mi-am adus aminte că încă mai păstrez o caricatură proprie, adică al cărei autor sunt eu, afișată de mine câteva zile pe la începutul anului 1990 pe geamul de la intrarea în clădirea studiourilor TVR.

Gestul meu de atunci nu viza de fapt pe nimeni din zona tehnică, ci a fost doar un fel de revoltă personală la grețoșenia editorială cu care se plângea pe post, aproape zilnic, cum că televiziunea de-atunci liberă ar fi fost cu un picior în groapă din punct de vedere tehnic, prezentat cumva astfel încât doar-doar s-o mai milostivi careva „din afară” să mai trimită niște ajutoare sub forma unor echipamente moderne de televiziune. Gratis, desigur.

Că TVR-ul nu era atunci la nivelul tehnologic corespunzător acelor ani din lumea largă, asta da, sigur, dar în niciun caz așa cum se lamentau pe post că ar fi situația. Mai degrabă nu se obosea nimeni să stoarcă tot ce se putea din ce exista deja în dotare, nemaivorbind că exista chiar un fel de opoziție deliberată în a regla totul perfect, în virtutea unui interes meschin. De altfel, în decursul anilor m-am mai lovit de tipul ăsta de mentalitate și în cu totul alte locuri, ăia atunci în TVR nefiind un caz nici unic și nici izolat.